În fiecare duminică, între ciorba de găină și friptura de porc, pe masa românului apare același condiment amar: „Occidentul ne vrea răul!”. Nu e doar opinie, e refren național, cântat la fel de ritualic ca „La mulți ani” la onomastică.
Românul își imaginează Europa și America nu ca parteneri, ci ca un fel de hiene cu papion, care stau la pândă să ne ia „sufletul dacilor” și „bogățiile munților”. Tot ce merge prost are o explicație simplă: „Ne pune Occidentul piedică”.
De ce prinde refrenul?
- Pentru că e mai comod să ai un dușman abstract decât să recunoști greșelile locale.
- Pentru că dă unitate: toți la masă pot ridica furculițele împotriva „străinului lacom”.
- Pentru că hrănește orgoliul: dacă Occidentul ne vrea răul, înseamnă că suntem suficient de importanți încât să contăm.
Cum sună la masa de duminică?
- „Ne-au băgat în UE doar ca să ne vândă produsele lor.”
- „Ne-au băgat în NATO doar ca să ne trimită copiii la război.”
- „Ne dau bani, dar ne cer sufletul înapoi.”
🕊️ Dar adevărul, pe bune
Occidentul nu „vrea răul României”, ci urmărește interese economice și politice – la fel ca orice actor internațional. România are de câștigat sau de pierdut în funcție de cum își negociază poziția și cum își gestionează resursele interne.
Refrenul „ne vrea răul” maschează adesea neputința clasei politice și lipsa unor strategii coerente. Nu Occidentul ne obligă să avem drumuri proaste sau spitale nepregătite – astea sunt probleme interne.
Frumusețea reală: dacă învățăm să participăm activ și să ne apărăm interesele, Occidentul poate fi partener, nu bau-bau. Dar pentru asta trebuie mai mult decât bocetul de la masa de duminică – trebuie viziune și curaj.
