Românul are un talent aparte: se uită în curtea vecinului și suspină. Dacă nemții au avut pe Hitler, italienii pe Mussolini, spaniolii pe Franco, rușii pe Stalin, românul își zice: „Ia uite, și-ai lor au făcut drumuri, trenuri, fabrici. Ai noștri? Numai cozi la ulei și frig în apartament.”
E paradoxal: românul a suferit destul sub propriile regimuri autoritare, dar când aude de „dictatorii altora”, îl prinde un fel de invidie mesianică. Nu pentru crime, ci pentru „disciplină, ordine și dezvoltare”.
Nostalgia comparată
- „Hitler le-a făcut nemților autostrăzi, Ceaușescu n-a fost în stare să facă una completă.”
- „Franco a ținut Spania unită, noi abia ținem Moldova să nu plece.”
- „Stalin i-a industrializat, Ceaușescu ne-a industrializat doar la hârtie.”
E ca și cum românul ar spune: „Am avut și noi dictator, dar parcă alții au avut unul mai bun, mai productiv.”
De ce apare nostalgia asta?
Pentru că românul confundă ordinea brutală cu eficiența și uită partea sângeroasă. În plus, în fața haosului post-’89, orice poveste cu „a făcut drumuri și fabrici” sună mai bine decât „a furat și n-a lăsat nimic”.
Mesia comparativ
Românul are nevoie de model. Dacă nu-l găsește acasă, îl caută afară. Și atunci dictatorii altora devin icoane strâmbe, dar lustruite de nostalgie.
🕊️ Dar adevărul, pe bune
Orice regim dictatorial a adus cu sine crime, lipsa libertății și abuzuri uriașe. E adevărat că unele au lăsat infrastructură sau industrie, dar prețul uman a fost imens. Nostalgia românului e mai mult un simptom al frustrării față de lipsa dezvoltării interne decât o apreciere reală a dictaturii.
Frumusețea reală: românii nu au nevoie să invidieze dictatori străini. Avem nevoie de lideri normali, instituții stabile și muncă susținută – lucruri care, deși mai plictisitoare decât o figură autoritară, dau rezultate pe termen lung fără să coste libertatea.
